Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia de cărţi sfinte scrise de autori sfinţi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Ea conţine prin excelenţă Cuvântul lui Dumnezeu, Revelaţia divină spre oameni, de aceea este numită in chipul cel mai propriu „Cartea Cărţilor”, „Sfânta Carte” şi „Cuvântul lui Dumnezeu”. Acest cuvânt al lui Dumnezeu din Scriptură are un aspect, o dimensiune dublă. Pe de o parte, el este un cuvânt fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma exactă din Scriptură; are deci un aspect fix. Pe de altă parte, cuvântul Scripturii are un aspect dinamic: adică, deşi este precizat istoric ca şi cuvânt rostit atunci de lisus Hristos, el este un cuvânt permanent contemporan tuturor generaţiilor, tuturor timpurilor, este un cuvânt pe care Hristos Îl adresează continuu în istorie. Înţelesurile adevărate şi depline ale Scripturii nu sunt ceva fix şi închis în literele Scripturii ci, „sunt Duh şi sunt viaţă”, adevăruri vii transmise din persoană în persoană, trăite într-un mod specific de generaţiile de credincioşi şi impregnate de experienţa religioasă pozitiva. De aceea, cuvântul Scripturii nu poate fi înţeles autentic decât în dimensiunea pe care o evidenţiază Sfânta Tradiţie în Sfânta Biserică, deci este necesară Sfanta Biserică pentru înţelegerea şi valorificarea Scripturii. Scriptura este cartea Bisericii prin care aceasta propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu la toata făptura. Biserica, sub îndrumarea Sfântului Duh, a ales şi a statornicit cărţile care formează cuprinsul Bibliei, în care se află învaţătura insuflată de Duhul Sfânt spre mântuire. Sfânta Scriptură este comoara de preţ a Bisericii şi numai Biserica o poate explica fără greşeală. Puterea şi dreptul de a propovădui Evanghelia aparţine Bisericii. Scriptura aparţine vieţii unice a Bisericii însufleţite de Sfântul Duh, care lucrează în Biserică. Scriptura există şi e aplicată prin Biserică. Fără Biserică n-ar fi fost Scriptura. Scriptura s-a scris în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre autenticitatea ei apostolică. Scriptura îşi descoperă conţinutul în interiorul Bisericii. Dumnezeu a vrut ca Hristos să formeze Trupul unde cuvintele Sale vor răsuna cu adevărat ca nişte cuvinte de Viaţă; aşadar trebuie citită Biblia şi ascultat Dumnezeu, în Hristos, din lăuntrul Trupului Său, în Biserică. Îndată ce un credincios ia Biblia s-o citească, aprioricul îi aşează şi pe credincios şi Biblia în Biserică. Deşi în Hristos revelaţia este încheiată, dialogul lui Dumnezeu cu omul continuă totuşi în cadrul Bisericii prin intermediul Scripturii care este Hristos transpus în cuvinte sau chipul verbal al lui Hristos. Prin urmare pentru a-L putea comunica oamenilor pe Hristos trebuie să existe o anumită modalitate de comunicare, iar pentru a avea o modalitate de comunicare trebuie să existe o comunitate care să-L primească pe Hristos, această comunitate fiind Biserica. Odată scrisă, Scriptura hraneşte şi menţine Biserica în Hristosul autentic aşa cum este El comunicat în întreaga Tradiţie. Întrepătrunderea dintre Scriptură şi Biserică, depinde de Duhul care L-a însoţit pe Hristos în procesul revelaţiei şi ulterior, a constituit Biserica şi a inspirat scrierea unei părţi a revelaţiei în Scriptură. Deoarece Biserica este aceea care ne-a dat Scriptura, teologii romani V. Prelipcean si G.T. Marcu consideră că ,,dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar intra în viaţa credinciosului pe o altă cale decât Biserica, ar înceta să mai fie Cuvântul lui Dumnezeu”. Cine pune Biblia mai presus de Biserică acela falsifică atitudinea normativă, adică voinţa Domnului ca să o citim în Biserică. Dacă nu citim Biblia în Biserică, în mod fatal dobândim din Biblie o cunoştiinţă exterioară Bisericii. Canonul 19 al Sinodului VI ecumenic prevede obligaţia pentru episcop şi preot de a învăţa Biblia în cadrul cultului liturgic deci în Biserică. Orice cititor al Cuvântului lui Dumnezeu nu înţelege el însuşi caracterul inspirat al textului citit, căci o astfel de înţelegere nu este dată unui om izolat. Acest dar de inteligenţă nu este acordat cititorului decât atunci când el se gaseşte în uniune cu toţi, în Biserică. Acest har se primeşte în plenitudinea lui înlăuntrul uniunii cu Biserica la biserică, unde lectura Cuvântului lui Dumnezeu este precedată şi urmată de o rugăciune specială. Acum înţelegem că, legătura între Sfânta Scriptură, ca adevăr revelat de Dumnezeu şi Sfânta Biserică, ca şi comunitate istorică de credincioşi care a receptat de la Dumnezeu carţile sfinte şi are autoritatea de a le împărtăşi şi transmite fidel în istorie, este o legatură organică peste care nu se poate trece. Biblia şi viaţa sacramentala a Bisericii sunt inseparabile şi se includ reciproc, conducând oamenii la o autentică experienţă şi cunoaştere a Dumnezeului adevărat prin predicarea si citirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin celebrarea Euharistiei şi prin slujirea lumii. Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă a Bisericii Ortodoxe, este cea mai înaltă slujire adusă de popor lui Dumnezeu. Liturghia e momentul cel mai de seamă pentru sărbătoarea şi înălţarea sufletului, pentru ieşirea din rutina şi cenuşiul cotidianului, pentru pătrunderea în universul luminos al sacralităţii, pentru comuniunea cu Iisus Hristos şi Biserica Sa şi comunicarea cu transcendenţa, cu Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea obştească a Bisericii are în centrul ei slujba Sfintei Liturghii. Pentru Ortodoxie, Biserica, în mod obiectiv este acolo unde se săvârşeşte slujba apostolică a încorporării, ea este acolo unde Episcopul, prin puterea sa apostolică, savârşeşte Euharistia, în sinaxa liturgică, în Trupul lui Hristos. Liturghia este considerată sursă şi expresie a teologiei unei Biserici şi tocmai în ea, în Liturghie, este păstrată identitatea şi continuitatea fiecărei Biserici. Celebrarea liturgică este un moment în esenţă eclezial: Sfântul Duh dă viaţă oamenilor, facând din ei Trupul lui Hristos. În celebrarea liturgică fiecare Biserica îşi trăieşte credinţa, speranţa si iubirea, devenind pe deplin Trupul lui Hristos. Acolo unde Biserica îşi celebrează Liturghia, acolo se află Duhul Trupului lui Hristos. În Liturghie se oglindeşte viaţa de credinţă a unei Biserici: şi tocmai prin intermediul formulelor este confirmată mărturisirea de credinţă a unei Biserici. Tot în Liturghie va fi reflectată viaţa de comuniune interioară şi exterioară a unei Biserici: în Liturghie credinciosul este inclus în comunitatea, în tradiţia propriei Biserici şi în comuniunea cu celelalte Biserici. Celebrarea liturgică este locul unde se adună, este trăită, celebrată, proclamată şi cântată credinţa Bisericii; Liturghia in mod poetico-simbolic conţine toată credinţa Bisericii. Liturghia nu se ocupa de altceva decat de misterul istoriei mântuirii, de misterul lui Hristos, de misterul Bisericii. Prin însăşi natura sa, Liturghia nu cunoaşte pe creştinii ,,spectatori”, care se situeaza astfel pe un plan ,,exterior” şi înfăţişează abaterea cea mai distructivă a practicii vechi liturgice. A fi membru al Bisericii înseamnă, înainte de toate, să participi la sinaxa euharistică. ,,În afară de Biserică, nu este mântuire” are, înainte de toate, tocmai înţelesul euharistic: solus christianus-nullus christianus. Solus stă afară de Koinonia euharistică, în afară de Biserică. Plinătatea Trupului lui Hristos este dată în Euharistie, ceea ce înseamnă că orice adunare euharistică locală, corectă, adică în frunte cu episcopul său, posedă plinătatea totală a Bisericii lui Dumnezeu în Hristos. Liturghia învaţă adevarata legătura dintre persoană şi comunitate, dintre mădular şi trup. Liturghia face să trăiască adevărul evanghelic că mântuirea unui singur suflet, făcând abstracţie de ceilalţi este cu adevărat imposibilă. Liturghia este o taină deci, care se desfăşoară pe scena sfântă a Bisericii şi cuprinde în lucrarea ei toată adunarea credincioşilor. Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viaţă care se întemeiază pe sine însuşi: aceasta pune în evidenţă caracterul său teocentric. În Liturghie, credinciosul îşi îndreaptă privirea la Dumnezeu, la strălucirea Lui şi nu asupră-şi. Nu trebuie să ne plecăm totdeauna asupra nenorocirilor proprii, să fim deznădăjduiţi din pricina păcatelor, ci în ziua Domnului sa ne destindem câteva clipe, să ne umplem de bucurie curată şi strălucitoare. În Liturghie, omul află împaraţia lui Dumnezeu, aceasta s-a apropiat, este chiar printre oameni, în mijlocul şi înlăuntrul lor iar ce mai ramane i se va da la vreme potrivita şi din belşug. Căutând împărăţia, omul ascultă de Domnul său şi când o află, se bucură ca ,,cel ce a gasit un margaritar de mare preţ”, ca ,,cel ce a găsit o comoară”, iar bucuria lui este desăvârşită. Aşa stând lucrurile, să urmărim cu privirea, cu sufletul şi cu mintea Liturghia întreagă, parte cu parte, ca să vedem cum cuprinde într-însa chipul iconomiei lui Hristos.(Nicolae Cabasila)

Autor: Pr. Daniel Nistoran – Parohia Gornea